Tu faci ce îți spune inima?

Un lucru pe care încerc constant să îl fac în ceea ce îi priveşte pe clienţii mei este să povestim despre creier.

Auzim frecvent: „fac ce îmi spune inima”, „ce simt vine din sufletul meu”, „inima îmi dictează să…”. Toate acestea sunt clişee, poate putem să le spunem chiar mituri pe care încerc le demontez în primele şedinţe de terapie. Deciziile emoţionale pe care le luăm vin din creierul nostru. Astfel, corect ar fi să spunem: „fac ce îmi spune creierul”, „ce simt vine din creierul meu”, „creierul îmi dictează să…”.

RA-17-blog-creier.png

Din păcate, noi nu suntem învăţaţi să ne privim creierul că pe un organ care are funcţii esenţiale pentru viaţă dar care trebuie și întreţinut şi de care e nevoie să avem grijă. Pornim de la premisa că el există şi ne ajută să gândim. Însă, pe lângă procesele cognitive (memorie, luare de decizii etc.), creierul nostru se ocupă şi de emoţiile pe care le simţim.

De exemplu, una dintre cele mai studiate zone ale creierului este amigdala. Aceasta reacţionează rapid şi automat. Mai specific, dacă suntem în faţa unui stimul pe care creierul nostru îl interpretează că fiind periculos, ochii se deschid larg—construind o expresie de frică, de spaimă—în mod automat. Este o reacţie pe care specialiştii o mai definesc că fiind nefiltrată, dar care, pe de altă parte, are o funcţie extrem de importantă când vine vorba de supravieţuire. Rapiditatea procesării este cea care ne salvează în anumite momente pentru că tot acest proces are loc în câteva secunde, fără a fi conştientizat.

Pornind de la ideea de reactivitate ridicată a amigdalei la pericol, haideţi să ne imaginăm acum ce se întâmplă cu o persoană care a trăit de-a lungul dezvoltării ei într-o familie cu multe conflicte verbale. Toate acestea au fost, cel mai probabil, stocate în creierul acestei persoane şi orice situaţie de ceartă nu face decât să îi activeze toate acele informaţii păstrate cu grijă în amigdala din creier. Pentru că această are un rol de protecţie/apărare, persoana va deveni atunci hipevigilentă şi creierul va fi atent la orice stimul pe care îl vede în mediu şi care ar putea să aducă o situaţie de conflict verbal persoanei în cauză. De ce e hipervigilentă? Pentru a putea să ia decizia de a pleca sau de a se „lupta” în cazul în care situaţia necesită acest lucru.

Nu suntem învățați să ne privim creierul ca pe un organ care are funcții esențiale pentru viață dar care trebuie și întreținut și de care e nevoie să avem grijă.

Practic, de multe ori văd asta în terapia de cuplu atunci când unul dintre parteneri este foarte reactiv la un stimul (o expresie facială, o vorbă spusă la nervi, un cuvânt aruncat într-o discuție fără sens etc.) pe care celălalt nu îl percepe că fiind atât de intens sau căruia nu îi oferă o atât de puternică semnificaţie. Acesta este un moment propice pentru a discuta, în procesul terapeutic, despre cum funcţionează sistemul limbic cu a lui amigdală şi cortextul prefrontal cu luarea de decizii.

Conştientizând faptul că toate aceste reacţii au un corespondent în creier face procesul terapeutic mult mai palpabil. Practic, nu mai vorbim despre ceva ce nu ştim unde se află ci doar se simte, ci vorbim despre structuri cerebrale care se activează în anumite momente. De aici, începem să construim tot procesul terapeutic.

Alexandra Crăciun