Cine știe, de fapt, cine greșește cu adevărat?

Petrecând mult timp în cabinet cu clienții mei, ultimii ani au văzut multe emoții „desfășurate” în fața mea. De aici a venit și un bias foarte puternic: de fapt, nu ne este atât de greu să ne recunoaștem emoțiile; cel puțin știm că sunt acolo și că e nevoie să facem ceva cu ele. Am început să țin training-uri și am întâlnit reversul medaliei: oameni care sunt convinși că sunt profund raționali și că luarea unei decizii are în spate un proces eminamente logic.

În acest context mi-am amintit de o carte a lui Damasio în care, printre multe altele, prezintă pacienți cu leziuni cerebrale în zona cortexului orbitofrontal (cea care se ocupă de procesarea emoțiilor) și care se descurcau atât de greu cu luarea deciziilor. Ce înseamnă asta? Practic, emoțiile joacă un rol esențial în modul în care ne susținem argumentele; există o analiză complexă într-un articol de Bechara, Damasio & Damasio (2000) care ne spune că luarea de decizii este un proces influențat de semnalele provenite din zonele care se ocupă de emoții. Această influență poate apărea la diverse niveluri de operare, unele fiind conștiente, altele subconștiente.

Astfel, cortexul orbitofrontal reprezintă una dintre structurile neuronale importante care mediază acest proces, dar apar influențe puternice din partea unor alte componente corticale și sub-corticale, ca amigdala (arie importantă în generarea emoțiilor) și sistemul nervos periferic.

cover.png

Mergând mai departe, și cu aceste date științifice în minte, noi știm că este natura umană să construim povești, să ne folosim imaginația, iar asta implică, inevitabil, și „făcutul de greșeli”. „A greși” este o parte esențială din noi înșine. Problema apare după, când trebuie să ne hotărâm ce facem mai departe. Cât de ușor ne este să acceptăm, ca să nu zic să îmbrățișăm, această componentă a noastră, atât de diferită de așteptările pe care societatea le are. Societate în care trăim, societate care ne spune că trebuie să învățăm să ne susținem punctul de vedere, să fim argumentativi, să gândim logic și rațional.

Cât de dificil este să ieșim din șablonul întregii noastre vieți, unde am fost recompensați când aveam dreptate și, poate, penalizați atunci când greșeam? Nici nu e nevoie să mergem mai departe cu analiza, decât să ne reamintim de felul în care eram recompensați la școală: eram susținuți în a folosi radiera pentru a ascunde și șterge greșelile în loc să le recunoaștem și să învățăm din ele. Ar fi trebuit să putem spune: „Acum învăț! Nu am de unde să le știu pe toate așa că îmi asum faptul că, din procesul de învățare, face parte și posibilitatea să greșesc!“

Când suntem deschiși la faptul că putem greși și ne dăm toată silința să facem bine, atunci flexibilitatea ne bate la ușa minții.

Altfel, mulți dintre noi, ajungem să ne construim întreaga viață în jurul ideii de „Ai grijă să nu greșești!”, ca mai apoi să ajungem adulți, inevitabil să greșim, și să realizăm după 30 de ani că, hei! Oamenii mai și greșesc! Și când vine vorba de viața de zi cu zi, asta nu înseamnă că e ceva ce nu poate fi acceptat.  

Din păcate, însă, multe dintre bătăliile pe care le duc cu clienții mei provin din sfera toleranței. Toleranța pentru faptul că este un lucru firesc să facem greșeli uneori. Rațional, cu toții știm că aşa este. Și verbalizăm asta! Dar dacă îi acordăm sinelui atenție cu adevărat, ne dăm seama că prin unele comportamente, ne penalizăm singuri; mai mult decât atât, îi penalizăm și pe cei din jur pentru greșelile lor și poate chiar și pentru ale noastre.

Pe de altă parte însă, când suntem deschiși la faptul că putem greși -fără, totuși, să ne culcăm pe o ureche- și ne dăm toată silința să facem bine, când acceptăm faptul că există variabile pe care nu le putem controla și că nu e necesar să controlăm totul, atunci flexibilitatea ne bate la ușa minții. Ea este cea care ne ajută să fim toleranți atât cu greșelile noastre, cât și cu ale celor din jur. Când suntem flexibili, suntem mai deschiși la ceea ce spun alții, indiferent de propria noastră opinie.

Cine știe, de fapt, cine „greșește” cu adevărat? Poate greșim cu toții.

Raluca Anton