Dă-mi o mână de ajutor!

Nu ar fi minunat să avem o bagheta magică cu ajutorul căreia să scăpăm de câteva dintre activitățile pe care le avem de făcut? - cele care nu ne plac, care ne ocupă atât de multe resurse de timp și energie. De multe ori, acea bagheta magică poate fi cineva apropiat care ne ajută. Departe de a fi un act de slăbiciune, a cere o mână de ajutor sau a învăța să delegăm o parte din sarcini arată că suntem puternici, că avem curajul să ne comunicăm vulnerabilitatea celor din jurul nostru.

De când am început să lucrez cu oameni din diverse companii, în poziții de conducere sau nu, unul din lucrurile pe care le-am observat cel mai des este dificultatea de a delega. De multe ori, această greutate vine cu un cost mai mare decât ne putem imagina, un cost pe care cu siguranță  îl vom simți în timp, pe măsură ce se adună povara tuturor lucrurilor mărunte. Nevoia de control pe care o putem observa aici poate proveni din frica de eșec, din frica de a nu fi performat la nivelul așteptărilor celor cu care lucrăm sau la nivelul așteptărilor proprii.

despre ajutor.png

Mintea noastră este mereu „online”, procesează constant liste: ce trebuie făcut, ce ar putea fi făcut, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut, ce alte opțiuni mai există/existau etc. Ar fi minunat să vină cineva să ne ia măcar o parte din lucrurile de pe listă. Însă de foarte puține ori se întâmplă ca cineva să ne vadă nevoia fără ca noi să o verbalizăm. Astfel că apare o problemă: din cauza faptului că vrem să părem în control, să proiectăm o imagine a unei vieți perfecte, spectaculoase, conform standardelor impuse de timpurile în care trăim, ne simțim ciudat să recunoaștem că nu mai putem face față responsabilităților. A recunoaște că ne e greu poate fi dificil într-o lume în care social media ne invită să pornim de la premise conform cărora restul lumii duce o viață plină de vacanțe fabuloase, cu prieteni extraordinari, și ne trezim astfel mai singuri ca niciodată.

Cu toate acestea, a ne schimba perspectiva cu privire la nevoia de a cere ajutor din „arată o slăbiciune”, în ”arată o forță pe care o am”, poate fi una dintre cheile stării de bine mentală și emoțională. Această cheie poate deschide atât ușile spre relații personale și profesionale mai funcționale, cât și ușile unor părți ale minții noastre care ne ajută să fim mai eficienți.

Eliminarea presiunii provenite din fraze precum “trebuie să fac totul perfect” și „trebuie să mă asigur că totul e în ordine”, ne poate duce într-o zonă în care avem resursele necesare pentru a cere sprijin și suport de la cei din jurul nostru. Expresii precum „azi nu”, „am nevoie de o pauză”, „dă-mi cinci minute să îmi limpezesc gândurile”, „ajută-mă, te rog, cu asta”, pot să ne ajute să creăm o relație de siguranță cu cei din jurul nostru. Astfel de relații, cu certitudine, vor oferi cortexului prefrontal -cel care rezolvă toate sarcinile profesionale, de exemplu- suficient de multe resurse încât să fie mai eficient.

Cu toate acestea, a ne schimba perspectiva cu privire la nevoia de a cere ajutor din „arată o slăbiciune”, în ”arată o forță pe care o am”, poate fi una dintre cheile stării de bine mentală și emoțională.

Vă invit la un exercițiu până săptămâna viitoare, și mi-ar plăcea să îmi scrieți cum a decurs. Faceți o listă cu 6 task-uri pe care le aveți de realizat în următoarea săptămână. Faceți o ierarhie a lor și gândiți-vă pe care dintre ele v-ar fi confortabil să le delegați - poate fi chiar unul sau o parte dintr-unul, alegerea e a voastră. Gândiți-vă cui delegați, cum îi spuneți persoanei respective, iar după ce ați făcut asta, faceți-vă notițe pe telefon de fiecare dată când v-a venit în minte ceva în legătură cu acest comportament nou al vostru. Aceea este ciorna gândurilor voastre cu privire la propria sensibilitate legată de a da controlul și altei persoane, și poate fi primul pas către a spune, a recunoaște, „nu pot”, „nu am resurse”, „am nevoie de ajutor”, „îmi e greu”.  

A avea nevoie de ajutor nu este o slăbiciune, ci un mod funcțional de a ne arăta vulnerabilitatea, și, în consecință, o forță pe care o avem cu toții.

Alexandra Crăciun