Conversații cu anxietatea

Frica nu scutește pe nimeni! Iar uneori ea se transformă în anxietate și ne copleșește în momente în care ne așteptăm cel mai puțin. Iar, apoi, ea devine un partener de drum cu care ajungem să purtăm conversații.

Anxietatea devine un personaj atât de prezent în viața noastră încât nu ne mai amintim cum era, sau cum eram înainte că el să prindă atât de mult contur. Acest personaj are, parcă, propria lui viață și propriile lui reguli, independent de ceea ce îi spunem să facă, chiar dacă noi suntem casa lui. Parcă e un musafir care nu ne mai respectă, dar nici nu mai vrea să plece atunci când îi transmitem implicit, explicit, îl rugăm, țipăm și poate chiar ne vine gândul că trebuie să fugim undeva în lume, pentru că, poate, așa nu va mai veni după noi. Felul în care anxietatea comunică cu noi depinde de povestea de viață a fiecăruia. E ca atunci când stăm la cină cu un prieten din copilărie pe care nu l-am văzut de mult, și ne dăm seama cât de multe lucruri avem în comun. Uneori, ne identificăm atât de bine cu acest personaj încât nu ne mai dăm seama dacă așa suntem noi, sau ceea ce vorbește el este diferit de ființa noastră.

Alexandra, ești bine, e doar în mintea ta! Ridică-te!

De-a lungul vieții profesionale am cunoscut multe astfel de personaje. Multe, multe! Uneori, am un moment când intru dimineața în cabinet și în care mă întreb dacă voi mai avea loc de atât de multe amintiri ale unor astfel de personaje. E ca și cum aș avea sute de oameni invizibili care stau înghesuiți, iar eu trebuie să îmi fac loc printre ei. Dar asta este deja povestea mea și nu a Alexandrei. Iar Alexandra are o poveste despre anxietate, despre cum o trăiește și despre cum încearcă să discute cu ea pentru a o convinge că... e ok, că deja i-a dat o cameră din casa minții ei; a acceptat că locuiește acolo, și nu mai e nevoie să țipe atât de tare și să facă atât de mare scandal, în anumite momente. Alexandra a acceptat că trebuie să învețe să o cunoască pe această anxietate, să o înțeleagă, să o accepte și a învățat că, uneori, ea, anxietatea, are nevoie să fie ascultată. De cele mai multe ori când țipă foarte tare, îi arată că are nevoie să fie ascultată. Îi este ușor? Nici vorbă! Doare? Uneori, i se pare că mai tare că niciodată. Va pleca vreodată din casă ei? Nu cred. Dar îmi doresc să știe că pot conviețui mai funcțional decât în alte momente ale existenței lor împreună.

Vă invit să le cunoașteți!

“În viața de zi cu zi sunt om de comunicare. Ceea ce presupune că ar trebui să știWasu foarte bine să comunic, inclusiv în viața personală. Mi-e foarte ușor să-i reprezint pe alții, mi-e foarte ușor să vorbesc în numele lor, însă când e vorba să vorbesc despre anxietate, să le explic oamenilor dragi ce înseamnă depresia și anxietatea, cum se simt, cuvintele mi se opresc în gât.

Cum să explici unui om că te trezești, pur și simplu, dimineața, deschizi ochii, respiri, ca orice om normal. Până când îți faci o analiză scurtă a corpului și simți „fiorul” ĂLA. Ceva electric care-ți cuprinde mușchii, tensiunea arterială crescută și gânduri care încep să meargă în cerc. Știi bine ce înseamnă asta! Așa că încerci să mergi pe urma gândului care l-a pornit. Uneori reușești, alteori nu. Încerci să îți controlezi senzațiile prin sistemul cognitiv: „Alexandra, ești bine, e doar în mintea ta! Ridică-te!”....Și nu reușești să te ridici. Încerci de mai multe ori. Vezi că nu merge cu vorbele, încerci cu respirația. Exercițiile clasice.... 6/3/6. Deja în punctul ăsta simți „fiorul”, tremurătura aia, în tot corpul, inima ți-a luat-o razna, gata să vină în pregătirea amenințării. O amenințare care nu e acolo fizic și tu știi asta. Știi rațional tot: că e doar o pasă, că o să treacă. Dar asta nu elimină faptul că trebuie să te ridici din pat și să duci starea aia cu tine. Pentru că de cele mai multe ori nu poți să o oprești, deși speri că va veni un moment în care vei găsi soluția să ieși din acest ciclu.

Viața unui om care are anxietate și depresie se ține într-un fel de „damage control”. Încerci să te menții sub control, să-ți construiești mecanisme de protecție, să te autoeduci în a rescrie mecanismele alea automate care pornesc uneori fără să știi de unde.

Cred că dacă tot mai mulți oameni vor avea curajul să povestească despre relația pe care o au cu anxietatea, vom avea în jur tot mai mulți oameni care înțeleg ce li se întâmplă, care pot merge astfel pe drumul acceptării, chiar dacă e greu și anevoios.

Mai e și situația în care știi care e BUTONUL. În situația aia ai două variante: te străduiești cât poți de mult să-l eviți (și viața devine un fel de fugă de butoane, been there, done that) sau îți iei curajul în mâini și începi să te expui. Știi bine că butonul ăla e ca o picătură de apă într-o mare incredibil de clară și de albastră. Picătură care pornește în apă o adevărată furtună, scoate monștrii afară și tu trebuie să stai deasupra și să aștepți să se calmeze din nou. Sau să înveți, treptat, prin expunere, să-i domolești.

Deși există studii științifice pe subiect și astea sunt lucruri despre care știm cu certitudine; că sunt tot felul de aspecte fizice care se petrec în creierul nostru în momentele de anxietate/depresie (le pun la pachet deși ele vin și separat, dar ideea de a le explica mi se pare egal de grea), am senzația de fiecare dată când le povestesc oamenilor despre asta (oameni care cred că nu au trecut prin așa ceva, subliniez: cred) că sunt nebună. Cum să nu reușești să fii rațional? Cum să existe niște lucruri pe care să nu le poți controla?

Lupta unui om anxios și depresiv nu e niciodată despre ceilalți din jurul lui. E o luptă pe care, de cele mai multe ori, și-o asumă și o poartă cu demnitate. Nu se așteaptă să primească ajutor, pentru că știu că ajutorul vine din interior, ci doar empatie și căldură. Empatia din partea celor din jur de a înțelege că nu îi privește lupta asta, dar că pot să o învelească cu iubire, ascultare, înțelegere. Să înțeleagă că nu e nimic greșit în celălalt, ci e doar o condiție creată de mediul în care a crescut, o condiție cu care se poate trăi și în care lucrurile pot să evolueze înspre mai bine.“

Alexandra, îți mulțumesc pentru curaj!

Cred că dacă tot mai mulți oameni vor avea curajul să povestească despre relația pe care o au cu anxietatea, vom avea în jur tot mai mulți oameni care înțeleg ce li se întâmplă, care pot merge astfel pe drumul acceptării, chiar dacă e greu și anevoios; și mai mult, vor învăța să asculte ce le cere “acel personaj”, negociind astfel cu el alegerile pentru a fi cât mai funcționale, cât mai utile pe termen lung.

Pentru a învăța cum să treci prin acest proces vă invit să ascultați și seria de podcast-uri despre anxietate - Jocurile Minții, podcast-uri pe care le găsiți pe toate platformele care susțin un astfel de conținut (Spotify, Anchor, Soundcloud, Google Podcasts).

Alexandra Crăciun