O a doua conversație cu anxietatea

De când am început să citesc despre, să scriu despre, să vorbesc despre și să lucrez cu anxietatea mea și a altora, mi-am dat seama cât de important este nu doar să știm că e acolo, ci să îi și dăm o voce, să o  lăsăm să se facă auzită. Cu bune și cu rele. Cu bune, pentru că știm că frica e o emoție care ne protejează de suficiente pericole, și cu rele, pentru că știm că, uneori, ne dă “peste nas” mai tare decât orice altă senzație. Acest cumul de reacții care ne scutură corpul din cap până în picioare, ca și cum i se cuvine să facă asta, ca și cum, acasă la ea poate să facă ce își dorește pentru că, oricum, nu vede nimeni.

Și, din păcate, așa este! În primul rând, de multe ori, anxietatea nu este văzută de lume, dar este intens simțită de cel care o deține. E ca un țipăt surd. Iar apoi, așa este pentru că anxietatea chiar are casă în mintea noastră, dar noi suntem cei care ar trebui să o educăm și să îi spunem că indiferent cât de îndreptățită se simte, la noi în casă ne dorim să fie ordine. Nu tot timpul, dar de cele mai multe ori!

Și la fel cum, uneori, nici fizic în propria casă nu ne descurcăm și ne chemăm ajutoare, la fel ar fi util să facem și cu mintea noastră. Nu e o rușine să nu putem! Nu trebuie să ne fie jenă pentru asta, pentru că e normal să fim mai mulți unul pentru celălalt. Acesta este și motivul pentru care creierul nostru a învățat, de-a lungul evoluției, că supraviețuiește mai bine și mai mult dacă este înconjurat de oameni. Păi să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului! Să îi dăm sprijin, atunci când are nevoie de sprijin, să îi oferim empatie atunci când simte că nu mai poate și să îi oferim urechi să fie ascultat atunci când are multe de spus.

Haideți să facem asta cu textul Mălinei! Un text care are un amestec dulce-amărui de speranță și suferință. Un text care merită să fie citit și auzit pentru că, doar așa, împreună, putem găsi soluții la ceea ce ne doare; chiar dacă soluțiile pot fi implementate, așa cum spune și Mălina, de fiecare individual, în singurătate, uneori cu suferință, dar mereu cu speranță.      

Scriu foarte mult pe hârtie și foarte mult doar pentru mine. Când m-am gândit să scriu despre anxietate, mi-a venit automat să scriu despre asta cu un pix roșu. Nu știu dacă asta e legat de faptul că-s învățătoare (în ultimii ani încerc să-l evit), de faptul că mi-era frică, în copilărie, de greșelile semnalate de culoarea roșie, iar mai târziu de orice greșeală, sau de cum am simțit că-mi sângerează sufletul, la propriu, odată cu anxietatea. Probabil are legătură cu toate la un loc. Probabil este despre cât de frică mi-era de ceea ce simțeam. Despre cum inițial am vrut să cred că e ceva foarte greșit cu mine, cu ceea ce simt. Că ce mi se întâmplă nu sunt eu și nu-mi aparține. Și cu cât o respingeam mai tare, venea înapoi cu efectul unui bumerang. Dar ce zic eu bumerang? Că nu pleca niciodată. Era ca și cum scăpasem de-odată într-o groapă și nu mai speram să ies de acolo. Mă simțeam ca într-o cutie închisă. Ca un plic de ceai într-o cană cu apă fierbinte. Și nu exagerez deloc (mi s-a spus des asta în perioada aceea).

Simțeam că tot corpul e ștrangulat. O simțeam peste tot și cel mai enervant lucru era că nimeni din jurul meu nu înțelegea asta. Știi cum e când tu simți totul foarte intens și real, când te doare nu doar emoțional, ci și fizic și toată lumea îți spune că n-ai motive să simți asta?! Îți spun eu – ești foarte aproape să începi să crezi că înnebuneşți (îți vei da seama mai târziu că doar te trezeai). Stai pe canapea și te întrebi când naiba ai ajuns așa. Ce s-a întâmplat cu tine? Încerci să derulezi în cap filmul vieții tale, dar pentru că nu știi să-ţi rescrii singur povestea, n-are niciun efect. Eram deja obișnuită încă de mică să cred că nu sunt în stare, așa că gândul ăsta apărea atât de des și automat încât părea o crudă realitate. Eram blocată în propria viață și minte. Sigur, rula că o bandă stricată și gândul Nu sunt suficient de bună, urmat îndeaproape de Merit să trăiesc asta, e vina mea , Totul a fost o farsă, poate așa sunt eu etc. și întrebarea obsedantă Cine sunt eu, de fapt? (acum mă bucur că m-am întrebat asta).

Vorbesc despre o relație empatică și în timp construită cu mine, despre acceptare, asumare, despre bucuria de a crește și de a regăsi motive să trăiesc, despre puterea de a te bucura de lucrurile simple.

Și totuși, într-o zi de iarnă târzie (pe care probabil mi-o voi aminti mereu), undeva acolo, cu ultimele puteri și obosită de gânduri toxice, abia respirând și cărând în spate greutăți nu doar ale mele, o parte din mine (una sănătoasă, aveam să aflu mai târziu) își amintește că salvasem numărul unui terapeut. Nu-mi amintesc dacă cu adevărat am crezut în mine atunci. Dar cu teamă și speranță, am format numărul și am rostit Cât mai repede posibil, vă rog! Nu mă așteptam la rețete magice, însă după primele ședințe (înteleg acum de ce și că era firesc), nu reușeam să schimb nici măcar puțin. Îmi sunt lecție de viață cuvintele terapeutei de atunci:

- Mălina, eu sunt aici doar ca să te ghidez, singurul om care cu adevărat poate face ceva pentru tine, ești tu.

- Știu, dar nu-mi vine!

(Au mai urmat aici niște argumente de-ale mele pe care nici nu mi le amintesc exact acum, dar știu sigur că erau despre alții și nu despre mine)

 - Cum vezi tu relația asta?

Mă uitam la ea curioasă, căci nici măcar despre ce relație vorbește nu știam pe atunci.

- Vrei să-ți arăt cum se vede asta din exterior?

Dau din cap că da, simțeam doar că vreau să știu asta și că are să mă ajute, dar rațional, nu înțelegeam  mai nimic.

- Uite, sunt doi buni prieteni. Unul dintre ei are nevoie de ajutor și-i spune celuilalt : „Am mare nevoie de tine, ești singurul care mă poate ajuta.” Iar celălalt zice: „Știu, dar nu-mi vine.” Ce spui de relația asta? Așa te porți tu cu tine, Mălina.

Am simțit efectiv atunci ca și cum clădirea în care eram pică peste mine și eu nu fac nimic. Am plecat de acolo plângând și mi se derulau în minte milioane de momente în care nu mi-a venit să fac pentru mine nimic, căci Da-ul pe care mi l-aș fi spus mie, era un Nu spus altora și nu aveam curajul să fac asta. A fost greu. A părut imposibil uneori. Nu știam nimic despre relația asta și nu știam multe lucruri despre mine.  N-am știut să-mi fiu de la început un prieten bun și empatic, alteori am forțat limitele prieteniei ăsteia, dar cu cât deschideam cutia de care vorbeam la început, veneau și frică, și alte emoții grele și intense uneori, dar intra și aer de care aveam atâta nevoie. Scriind acum și uitându-mă în urmă, da, îmi vine de un milion de ori să zic că a fost greu (și faptul că acum scriu despre asta mă ajută să-mi ofer și mai multă compasiune, timp și credit).

Dar pentru că am ajuns aici, a meritat tot efortul. Și când zic aici, nu vorbesc despre ceva ideal sau perfect. Vorbesc despre o relație empatică și în timp construită cu mine, despre acceptare, asumare, despre bucuria de a crește și de a regăsi motive să trăiesc, despre puterea de a te bucura de lucrurile simple -  de o floare, de zâmbetul unui copil, spațiul tău și propriul corp, de iubire, de soare și nori. Despre a accepta că viața nu-i doar despre bine, nici doar despre mine și că nu-i nimeni perfect, însă e perfect normal să fie așa.  Ba chiar despre o relație sinceră cu anxietatea mea (da, e încă aici, însă mult mai puțin intensă și apare mai rar). Și o ascult. Uneori mă îndrumă, alteori mă întoarce din drum să reparăm câte ceva. Și ne-am făcut o promisiune: Niciodată n-o să încetăm să ne vorbim!

Nu sunt eu psihologul despre care vorbește Mălina. Eu pe ea nu am văzut-o niciodată, ci doar am discutat online. Dar nu pot decât să îi spun că îi sunt recunoscătoare pentru textul pe care mi l-a trimis, pentru că știu că așa, prin cuvintele puse pe foaie de către ea, cel puțin o persoană va sta de vorbă cu sinele, va suna un prieten, sau o mamă, sau un copil. Sau va contacta un specialist ca să o ajute pe anxietate să vorbească, și pe sine să găsească acele cuvinte potrivite pentru a comunica cu anxietatea. Pentru că a vorbi cu ea este ceea ce o ajută pe anxietate să se liniștească! Eu spun mereu că în casa minții noastre este, la capătul holului de la etaj, o încăpere în care își petrece timpul un copil speriat. Acest copil are nevoie să fie auzit, dar mai mult decât atât, are nevoie să i se vorbească! Copilul tău ce spune? Copilul tău ce ar avea nevoie să audă?


Alexandra Crăciun